Maxim patru 

                   By Horunca Sunca

Mai am de trăit maxim patru cicluri luminoase, începând din acest moment. În funcție de vreme. Ce zic patru, o parte de ciclu în care o să mai am ceva putere după care scade drastic. Nu-mi vine să cred! La fel ca părinții mei. De-abia îmi amintesc momentul. Eram foarte mic. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Vedeam numai cum se usucă la propriu. 

- Iarăși ne-au decimat toată populația înaltă! Se auzi un strigăt.

Din povesți spuse din generație în generație, de cei foarte puțini care cât de cât țineau minte deși erau foarte mici la momentele respective, acest lucru se întâmplă ciclic.

Nu am mai rezistat, am izbucnit :

- Hai să ne răzbunăm! Să nu mai dorească să ne decimeze. nu vreau ca copiii mei și copiii copiilor să aibă aceeași soartă ca și mine și părinții mei.

- Ok, eu sunt pentru. Dar cum vrei să distrugem fiara? Avem de-a face cu un monstru uriaș, a cărui dimensiune nici nu o putem măcar distinge, spuse primul vecin de lângă.

- Nu-mi închipui că o să-l distrugem de tot. Vreau să-l fac să se gândească de cel puțin 2 ori înainte sa ne distrugă din nou… cel puțin...

- Ok sunt și eu de acord. Dar nu înțeleg cum s-ar putea întâmpla asta, spuse un alt vecin de lângă.

- O să sărim toți deodată pe fiară în momentul în care trece, ajutându-ne de vânt.

- Vânt? Cum? Noi toată viața am făcut astfel încât vântul să ne afecteze cât mai puțin, spuse cel mai înalt dintre toți care de obicei era și cel mai bătrân dintre ei.

- Da! Practic toată ziua ne antrenăm în acest scop, spuse primul vecin.

- Exact! Știm tot ce trebuie să facem ca să nu ne afecteze vântul. O să facem exact opusul a ceea ce știm, am spus apăsat.

- Să facem fix pe dos… hmm… s-ar putea să avem șanse. Oricum nu mai avem ce pierde decât câteva cicluri luminoase în chinuri, spuse cel mai înalt.

Toți cei din jur au devenit entuziasmați de idee. 
După mai multe discuții de convingere l-am întrebat pe vecinul înalt :

- Câți ne-am strâns până acum?

- Deocamdată suntem numai patru ori patru la număr, dar aproape am mai convins câțiva.

Puțini. Ne-am pus să așteptăm. Mă uitam la copii mei pe care nu îi mai puteam atinge. Sunt foarte mici. Mai mici decât am fost eu la moartea părinților. Probabil nu o să-și amintească nimic din aceste momente. Mai bine așa. 
Cu cât trecea timpul mai mult cu atât eram mai nervos. Ne scădeau puterile. A mai durat aproximativ un ciclu solar până în sfarsit:

- Vine! O voce îndepărtată se auzi.

- Vine! O voce nu la fel de îndepărtată se auzi.

- Vine! O voce apropiată se auzi.

- Ok. Acesta e momentul. Sper să ne ajungă puterile pe care le mai avem. Mi-a plăcut să trăiesc lângă voi. Cum stăm cu vântul?

- E mai puternic decât de obicei. Deci ar trebui să ne fie de ajutor, spuse cel mai înalt dintre ei.

- E aici ! se auzi o voce apropiată.

- Toată lumea… lansați-vă acum!

Am reușit să ne desprindem de la sol și să ne îndreptăm spre monstru. Eram prea puțini. Eram prea sleiți de puteri. Dar trebuia să încercăm.



Un mănunchi de iarbă luat de vânt lovi peste față pe unu dintre cei doi oameni cu furci.
- Ptuu! Scuipă cel lovit. Măi Gheorghe! Amu’ pe vântul ăsta vrei să întorci fânul?